„Meritul îi aparţine binecunoscutului, de pe-acum, RICARDO CARIA, un cetăţean european în sensul cel mai nobil şi mai modern al cuvântului, un portughez neaoş, un latin pursânge, iar mai nou, un arădean cum ar fi bine să fie cât mai mulţi în urbea noastră.”
Vineri, 18.01.2013, în sala mare a Teatrului Ioan Slavici din Arad, a avut loc un reuşit spectacol caritabil, realizat în sprijinul Asociatiei Nevăzătorilor din România. Intitulat sugestiv CÂNTÂNDU-MI VISUL, acest cenaclu polifonic, această polifonie, în ultimă instanţă, a oferit spectatorului, timp de peste două ore, muzică pentru toate vârstele şi pe toate gusturile, dar, fără excepţie, de cea mai bună calitate. Dansul artistic, gimnastica acrobatică, sceneta scurtă, interactivă, improvizată, dar suculentă şi savuroasă, permanentul dialog cu sala – toate au fost la ele acasă.
Deşi în faza sa de început a fost gândit şi s-a vrut un gest eminamente caritabil, spectacolul în sine a fost un fericit prilej de identificare, încurajare şi promovare a unor tinere şi adevărate talente, cele mai multe crescute şi cultivate în pepiniera Şcolii Populare de Arte din Arad, dar şi a altor instituţii cu profil artistic.
Meritul îi aparţine binecunoscutului, de pe-acum, RICARDO CARIA, un cetăţean european în sensul cel mai nobil şi mai modern al cuvântului, un portughez neaoş, un latin pursânge, iar mai nou, un arădean cum ar fi bine să fie cât mai mulţi în urbea noastră. De fapt şi pe fond, în totalitatea sa, acest act de cultură i se datorează lui şi asta, cu atât mai mult, cu cât a fost un mare regal. Un regal Ricardo Caria. În regia lui Ricardo Caria. După un scenariu de Ricardo Caria. În rolul principal, acelaşi Ricardo Caria. Zâmbetul şi sufletul: Ricardo Caria. Un spectacol în care a cântat pentru o sală arhiplină, a aplaudat şi a fost aplaudat Ricardo Caria.
Colaborator entuziast la Vocea României, portughezul nostru este un simpatic. Un hâtru simpatic şi un mare mucalit. Îşi apropie sala pentru a-l cuceri mai uşor pe domnul spectator. Şi-o face eficient, cu vocea-i caldă, cu zâmbetul inconfundabil şi cu microfonul. Glumeşte cu el, îi face ghiduş cu ochiul, îl ia după umăr, se apleacă şi-i spune ceva, şoptit, la ureche. Aceeaşi atitudine o adoptă şi faţă de colaboratorii săi. Este o realitate ce se poate vedea de departe, pentru că toţi îl privesc cu simpatie, îl recunosc de lider, afişează încredere şi relaxare, iar el le răspunde şi-i apropie cu căldură şi colegialitate. Aşa cum cer regulile artei şi nu mai puţin spiritul apartenenţei la breaslă. Pentru fiecare, începând cu cei de-o şchioapă, până la cei cu permis de portmicrofon, pentru absolut toţi, are un zâmbet, o privire încurajatoare, un gest frumos şi elegant. Prin maniera în care li se adresa, părea să ne spună că prestatorii de artă aflaţi pe scenă, sub comanda baghetei sale, sunt una şi aceeaşi familie, o mare familie unită şi trudnic închegată. Că sunt legitimaţi cu toţii, ca membri ai aceluiaşi select şi frumos club, a cărui menire este să promoveze arta, spiritul şi prietenia. Zâmbeşte nevinovat ca un copil şi te farmecă cu inocenţa zâmbetelor sale. De altfel, el însuşi e un mare copil. Un copil teribil, care, la rândul lui, teribil de mult iubeşte copiii. Temperamental prin definiţie, a adus cu el acel ceva nedesluşit din frumuseţea înspumată a apelor Mediteranei.
Privit ceva mai de departe, Ricardo Caria este un perpetuum mobile pe portativ. Un neobosit, care, atunci când prinde microfonul, te ademeneşte cu farmecele lui, aidoma fabuloaselor sirene pe anticii corăbieri. Şi nu e de mirare, căci cartea sa de vizită este cheia sol. Iar ADN-ul său – sunt sigur – este presărat şi personalizat cu portative spiralate şi note muzicale. Îi place să cânte. Şi cântă bine, pentru că o face la modul cel mai serios. A fost omul care, la spectacolul de care vă vorbesc, a cântat şi ne-a încântat cu cântecele lui. A fost sufletul scenei, motorul, portdrapelul şi mentorul ei. A fost un model: model, şi sculptor, şi statuie totodată. A fost şi este un model într-o lume ce are atâta nevoie de modele. E genul artistului care ştie să dăruie ce are mai bun şi se dăruie spectatorilor săi, dezlănţuit, diluvian, incandescent, în clocot, cu inima deschisă. E un prinţ bolnav de boala armoniei lumii, un trubadur care va nemuri pe altarul ei. A demonstrat întregii săli că, cel puţin pentru câteva clipe, lumea cea mare şi rea poate deveni o frumoasă grădină, că viaţa însăşi este un spectacol, sufletul – un zâmbet de copil, zâmbetul – o floare, muzica – o poezie şi poezia – o muzică bună.
De fapt, prin tot ceea ce face, prin cântecele sale, prin muzica sa, Ricardo Caria pledează pentru un altfel de lume. Pentru o lume mai darnică cu toţi, mai blândă, mai dreaptă şi mai bună. Pentru o lume de prieteni, dacă vreţi, capabili să lege frumoase, dezinteresate şi trainice prietenii. Deşi vine de la cealaltă margine de continent, Ricardo Caria este un spirit esenian. Iubeşte omul, ca nimeni altul. Şi-o face profund, în stilul său. Se bucură de bucuriile altora, dar, cu aceeaşi pasiune, vine în întâmpinarea semenilor cu nevoi mai deosebite, mai speciale. În fine, aş zice că e un condamnat să facă bine, să promoveze arta, să cultive adevărul şi frumosul. Şi-o face. Din suflet. Dezinteresat, cu pasiune. Deşi marea calitate a spectacolelor sale este naturaleţea, la fel de bine ar putea candida la locurile de pe podium dezinvoltura şi spontaneitatea. Ricardo Caria se adresează spectatorilor săi ca unor prieteni pe care-i cunoaşte de când lumea şi pământul. La fel de adevărat, este un veritabil descoperitor de talente. Nu mă hazardez deloc, spunând că mulţi dintre tinerii care prestează în acest spectacol alături de el, dacă-şi vor continua colaborarea, vor avea parte de o evoluţie artistică remarcabilă.
Of, Doamne! Câte ar mai fi de spus! Şi câte ar avea de învăţat de la acest admirabil european unii dintre directoraşii noştri, aflaţi pe scaunul de mare manager general al instituţiilor arădene de cultură.
Şi n-ar fi lipsit deloc de interes, dacă preaocupaţii noştri edili locali (cu alte trebi!) ar lua act de ceea ce înseamnă să evoluezi pe o scenă, într-o atmosferă destinsă, de încredere şi de colegialitate, dar şi să-ţi apleci urechea la semenii care au nevoie de sprijinul şi de ajutorul tău. La fel de bine ar putea fi un potrivit moment de reflecţie şi pentru alţii, fără dregătorii, oameni de bine, cu stare, cu suflet şi dare de mână.
Felicitări, Ricardo Caria! Ai fost „fabulos”! Aceleaşi felicitări şi tuturor invitaţilor şi colaboratorilor tăi, începând cu surorile Iulia şi Alexandra Bock, cu Alexandra Vasiu şi Crina Jipa, şi continuând cu Eduard Buday şi Vlad Ciotescu, cu perechea de dansatori Aitana Budugan şi Vlad Ţigu sau cu graţioasa Ştefania Belghir. Cu membrii formaţiilor corale şi instrumentale, cu grupurile şi echipele de dansatori. Toţi, absolut toţi au fost, sunt şi le doresc să rămână la fel de „FABULOŞI”!
Valeriu ILICA
