Valeriu ILICA

Aşa cum a procedat şi în anii trecuţi, Liga Scriitorilor Români, instituţie de profil, care adună peste şase sute de mânuitori ai condeiului din ţară sau din diaspora românească, a acordat recent premiile anuale pentru cele mai bune cărţi apărute în 2013. La secţiunea roman, premiul a fost obţinut de domnul Valeriu Ilica, autor al trilogiei CULDUŞII.

Făcând faţă concurenţei, exigenţelor juriului, dar şi altor cerinţe, de această dată, de ordin tematic, stilistic ori compoziţional, romanul domnului Ilica a parcurs toate etapele, a trecut toate probele, fiind declarat în cele din urmă câştigător.

Carte centrată pe valorile perene ale satului românesc, sat în care principalul versant este ţăranul şi universul lui, romanul CULDUŞII recuperează, recompune şi restituie o lume specifică şi specială, în care coabitează estetic şi funcţional cămaşa de cânepă şi şuba de lână, povestea bine spusă şi povestitorul. O lume aparte, în care încă mai sunt la mare cinste blidul de pământ, lingura de lemn, olcuţa, oluţul şi ulciorul.

Clasic în formă, curajos în viziune şi original în exprimare, autorul CULDUŞILOR redesenează un univers în care omenia era omenie, cinstea, cinste, credinţa, credinţă, iar cuvântul dat, literă de lege. Adept al unei literaturi realiste, accesibilă tuturor şi absolut obiectivă, Valeriu Ilica abordează lumea satului românesc din perioada cotelor, a colectivului şi a colectivizării, într-un stil epic inconfundabil, de mare densitate şi coeziune narativă. Recurgând la o amplă, îndelungă şi anevoioasă documentare, atât în sălile de lectură ale bibliotecilor, cât şi printre exponatele şi documentele Muzeului Ţăranului Român, dar, mai ales, pe teren, prin investigarea fenomenelor sau pentru intervievarea subiecţilor săi, reuşeşte să intre în posesia unor date şi mărturisiri inedite, în premieră, captivante şi emoţionante, în egală măsură. Odată adunate şi sistematizate cu grijă, domnul Ilica se pune pe treabă. Începe ardeleneşte şi o face fără grabă, pentru că are bunul obicei de a scrie şi rescrie, de a citi şi reciti mereu acelaşi şi iar acelaşi text.

Acţiunea romanului, după cum însuşi recunoaşte şi consemnează în testamentul său literar „M-am hotărât să scriu”, începe când se termină războiul şi se termină când începe revoluţia. Aşadar, de prin 1945, până în decembrie ’89. Este plasată şi se petrece în Ţara Zărandului, undeva, într-un sat – Govojdia – situat pe cursul mijlociu al Crişului Alb, nu departe de poarta prin care se intră în Apuseni. Evenimentele pe care cartea le relatează urmează şi respectă o anume cronologie. Se derulează în succesiunea lor istorică. Adică, exact aşa cum s-au derulat în realitate.

Odată culoarul epic stabilit, ni se dezvăluie rând pe rând drame, dureri înăbuşite, frustrări şi umilinţe de tot felul. Sub ochii speriaţi ai cititorului se petrec mari şi multiple abuzuri, se pun la cale şi se consumă nenumărate excese.  Au loc regretabile şi impardonabile nedreptăţi. Asistăm la dezintegrări de destine, la destrămări de tradiţii. Înaintând în hăţişul de întâmplări şi evenimente, prin grija autorului, desigur, presimţim cum asupra satului de altădată, solid aşezat şi îndestulat în toate, clădit să dureze prin legile şi regulile lui, încep să se abată noi ameninţări şi pericole, nebănuite riscuri şi vulnerabilităţi, care, puţin câte puţin, vor răsturna valori, vor abroga cutume, alterând acel echilibru prin care s-a consolidat mereu şi prin care a reuşit să renască şi să dureze. O nelinişte vagă – dar nelinişte – temeri şi bănuieli sâcâitoare, semne ciudate şi rău prevestitoare, unele abia perceptibile, plutesc peste tot, persistă şi, în cele din urmă, încep să prindă contur. Doar sugerate la început, se accentuează şi se intensifică progresiv, filă cu filă, capitol după capitol.

Ceva nu e în ordine! – par să spună şi să-şi spună ţăranii domnului Ilica. Îngrijorările lor sunt alimentate şi întărite totodată de poveştile şi păţaniile celor ce vin de pe front sau din lagărele de prizonieri. Ca şi când nu ar fi fost îndeajuns, cade ca un trăsnet „ridicarea” doamnei Schmidt în vederea deportării. Brutal, rapid, în plină noapte, fără aviz prealabil sau timp de pregătire. Răspândirea veştii inflamează întreaga comunitate rurală. Echilibrul de până atunci se rupe. Tradiţionala linişte se năruie. Speranţele mor, iar teama că deportarea distinsei femei s-ar putea să fie numai începutul câştigă teren, declanşează spaime, dă de gândit, bulversează. O lume fără bucurii, fără idealuri şi fără sărbătoare ameninţă copleşitoare. Unită, aparent unitară şi omogenă până atunci, lumea satului se mişcă. Se polarizează. Scot capul culduşii! În timp ce fruntaşii satului intră în alertă, doctrine de import prind cheag şi idei colectivisto-egalitariste se vehiculează frecvent şi tot mai pasional în rândurile lor. Fac planuri, scot colţii, se obrăznicesc. Se văd pe cai mari. Au gânduri necurate şi chef de revanşă. Ca şi când n-ar fi existat niciodată, dispar respectul şi recunoştinţa: „Tu, bătrânule, să stai la coadă, că destul ai băgat primul în coş! Acuma-i rândul nostru.” Aşa se adresa un model de culduş din zonă, Păvălică, unui ţăran cu stare, de la masa căruia, între noi fie vorba, pretinsul bolşevic nu  s-a ridicat niciodată flămând. După cum de departe se poate vedea, chiar dintru început, culduşii au fost promotorii unor viziuni ce vor deveni vedenii.

Dacă în Mara lui Slavici, spre exemplu, dar şi în alte romane care abordează problematica rurală, asistăm la pătrunderea relaţiilor capitaliste în lumea satului, în CULDUŞII drumul este invers. Prin cartea domnului Ilica facem cunoştinţă cu implementarea unei ideologii străine spiritului românesc. Suntem, cu sau fără voie, martorii vremelnicului triumf al socialismului în satele din România. Abordat din această perspectivă, CULDUŞII este un roman care se impune prin originalitatea viziunii, curajul relatării şi acurateţea amănuntului semnificativ. Scenele se succed calm, alene, aproape la pas. Se derulează planificat, după grafic, ca o curgere lină. Fraza oficiază grav şi avansează fluentă, elegantă, îndelung şi armonios cizelată, promovând mesaje precise şi idei de o desăvârşită limpezime. Limba însăşi e dulce, muzicală, rimată şi, mai ales, ritmată. Dar, atunci când nervul naraţiunii o impune, totul devine alert, precipitat, în galop.

Personajele evoluează şi ele după o ordine prestabilită, mai exact, ca într-un spectacol în care perspectiva temporală, cu mici excepţii, este cea cronologică. Conservatori şi tradiţionalişti, ţăranii domnului Ilica au nostalgia vieţii rurale celei adevărate. Tânjesc după vremile „ecologice” ale ţăranului înstărit, neaoş şi sănătos de la natură. Ei înşişi naturi tari, căliţi în grele şi multe încercări, resping imixtiunea politicului în rânduiala lor rurală. Se solidarizează, fac front comun şi reacţionează ca unul împotriva oricăror agresiuni din afară. Bolşevicii sunt izolaţi. Culduşii sunt puşi la stâlpul infamiei, iar cozile de topor, demascate. De fapt, liniile de forţă ale cărţii poartă amprenta escaladării acestui conflict dintre „talpa ţării”, pe de o parte, şi cei care fac jocuri ascunse sau implementează strategii străine, pe de altă parte. În noile condiţii, ţăranul veritabil şi culduşul devin două polarităţi ireconciliabile şi, totuşi, aflate într-un raport de complementaritate, ca orice contrarii. Prin natura împrejurărilor, sunt condamnaţi să rămână şi să vieţuiască împreună. Cu alte cuvinte, pe cei doi îi apropie ceea ce, de fapt, îi desparte. Diferenţa dintre ei e cât distanţa dintre viciu şi virtute.

Convins că ţăranul este o realitate autentică şi eternă, o permanenţă care aparţine fundamental şi definitiv satului, autorul îşi construieşte personajele cu pricepere şi migală de bijutier. Adesea, cu admiraţie şi adoraţie. Născut la ţară, crescut şi format printre ai lui, domnul Ilica şi-i asumă, îi revendică şi se mândreşte cu ei. Îi cunoaşte în profunzime, pledează cauza lor, iar, prin scrierea acestui roman, le acordă şi un blazon de nobleţe. Este nobleţea simplă, dar sinceră a ţăranului român, care nu se ruşinează de rădăcinile sale. Ilustrativă din acest punct de vedere este figura personajului principal, Adam Moşoiu. Ales de autor ca simbol al lumii pe care o iubeşte, dar, din păcate, şi al lumii care dispare, harnicul ţăran sugerează, în concepţia sa, tradiţia şi vechimea. Întruchipează statornicia, credinţa străbună şi continuitatea. A se reţine că antroponimul Adam face aluzie şi trimite la primul om, cel creat de Dumnezeu după chipul şi asemănarea Sa. Proiectat şi receptat astfel, Adam reprezintă strămoşul, originile şi începutul.

Roman amplu, format din trei părţi, CULDUŞII însumează treizeci şi şase de capitole. Fără a intra în detalii compoziţionale şi fără a face trimiteri concrete la tehnici de redactare, aş observa, totuşi, că multe dintre titlurile capitolelor care alcătuiesc cele trei volume sunt de inspiraţie creştin-ortodoxă. Iată câteva dintre ele: Duminica Rusaliilor ; e o frescă în care întregul sat, în frunte cu părintele Manasie Tripon, iese cu crucea în ţarină, pentru sfinţirea ogoarelor. După o pauză de câţiva ani, procesiunea semnifică faptul că, odată cu terminarea războiului, tradiţia se reia. Respectând tipicul sărbătorii, calmul şi liniştea sufletească de care ţăranul avea atâta nevoie, rânduiala bisericii se reinstituţionalizează. Pâinea noastă cea de toate zilele; este un titlu inspirat din rugăciunea domnească Tatăl Nostru. Este o sintagmă care confirmă păstrarea (încă) a ordinei lucrurilor, a tradiţiei şi credinţei străbune. Ajungă zilei grija ei; este un capitol ce face trimitere directă la celebra cugetare a lui Iisus, rostită în predica de pe munte. Reprodusă în carte de preotul Manasie Tripon într-un moment de grea cumpănă pentru Adam Moşoiu, are semnificaţia unui avertisment potrivit căruia toate sunt de la Dumnezeu. Dar, şi a unui îndemn. E o încurajare rostită în vremuri tulburi; e o subliniere cum că nădejdea, speranţa  în dreptatea ce va veni este una dintre virtuţile creştine. În volumul doi, întâlnim alte asemenea două titluri de capitole: La vreme de vecernii – moment de rugăciune, de comunicare şi de tainică comuniune cu Dumnezeu. Este o sinteză sub formă de metaforă a trăirilor sufleteşti ale partizanului Ilie Porâmbu, un exilat de bunăvoie în propria-i singurătate. Deosebit de sugestiv este întitulat şi capitolul următor: Veniţi de luaţi lumină. Având o evidentă aromă liturgică şi o pronunţată aură bisericească, chemarea semnifică momentul suprem al sărbătorilor pascale – vestea Învierii Domnului. Numai că, într-o lume blestemată de satana, în acel moment în care „vămile văzduhului  se deschiseseră deplin”, se moare atât la propriu, cât şi la figurat. Se moare nedrept, prematur şi nevinovat. Se moare aşa cum a trebuit să moară frumoasa şi buna Angela Porâmbu. În concepţia autorului, dar şi în percepţia noastră, a cititorilor, Angela este simbolul firavei intelectualităţi rurale de la începutul epocii comuniste. Alături de părintele Manasie Tripon, figură luminoasă şi absolut remarcabilă, un preot „sieşi model, emblemă, icoană şi oglindă”, Angela întruchipează demnitatea şi gingăşia, onestitatea, curajul şi frumuseţea morală a unei generaţii care nu cunoaşte şi nu acceptă compromisul.

De cealaltă parte a baricadei, stau înregimentaţi sau evoluează în marş cadenţat culduşii, bolşevicii şi oamenii lor. Sunt personaje diabolice, „personulităţi”, la care instinctul e pervers, scopul, condamnabil, iar idealul, infam. Cu toţii au porniri despotice, deopotrivă distructive şi imorale. În spatele lor, cititorul identifică imagini lugubre, scene macabre, gesturi şi apucături de un urât total. Analfabeţi, în cea mai mare parte, că-i cheamă Ceta, Poşârcă, Pogace, Clonţaru sau Coteţ, cu toţii se aruncă sinucigaş în tăişul cuvântului şi îl  pervertesc. Cu toţii sunt indivizi periculoşi şi duplicitari, ranchiunoşi şi revanşarzi. Suspectează pe oricine şi subminează pe toată lumea. Cât despre activistul de partid – tovul venit de la raion – mă limitez la a spune că e omul care ştie tot şi încă ceva pe deasupra.

Să mai  consemnăm că romanul CULDUŞII înregimentează în acelaşi timp şi o adevărată armată feminină. La Valeriu Ilica femeia impune recunoştinţă, respect şi sfială. Se apropie de ea ca de un sanctuar. Figuri reuşite artistic, ca Moaşa Nina, Angela, Ileana, Irina, Macrina sau Frunzina,  te cuceresc prin dăruirea de care sunt în stare, prin bunătatea, modestia şi simplitatea lor. Sunt şi excepţii. Aici autorul include mimozele de la Prepeliţa sau „pupezele” care  gravitează prin staţiuni ori în alte locuri de agrement, în jurul tovilor, ca animatoare sau domnişoare de companie.

Până a trece la câteva consideraţii de ordin stilistic, trebuie să observ că sunt puţine cărţile în care să se fi scris atât de frumos, de cald şi de avizat despre ţigani, ca în CULDUŞII  domnului Ilica. Fără a recurge la „delicateţuri” gratuite, o face totuşi, cu prisosinţă şi generozitate. Sunt prezenţi în capitolul Nunta. Dar, nu numai. Oricum, peste tot sunt trataţi cu înţelegere şi simpatie. Adesea, cu compasiune. Dar, şi cu umor. Personaje pitoreşti, cu talent şi imaginaţie, optimişti prin născare, îndrăzneţi, inventivi şi cu iniţiative, „sunt sarea şi piperul universului acelor vremi”. Sunt, aş adăuga eu, cei care închid cercul într-o lume în care tradiţiile, obiceiurile, pasiunile ori meseriile specifice îi particularizează, dar îi şi integrează, deopotrivă.

Limbajul romanului, tonic şi viguros în ansamblu, bogat în regionalisme, în cuvinte rare şi expresii specifice locului, se îmbină adesea cu termeni de împrumut din arsenalul limbajului de lemn, aduşi de tovii  de la raion. Nu lipseşte gluma cu tâlc, ironia caustică, umorul negru sau vorbele de duh. Cert lucru, autorul stăpâneşte şi mânuieşte cu îndemânare toate resursele expresive ale limbii, toate mijloacele de exprimare, de la descriere şi dialog, la naraţiune şi portret. Nu face economii şi nici comerţ stilistic cu epitetul, iar în ceea ce priveşte celelalte figuri de stil, aş remarca dulceaţa, parfumul şi, mai ales, subţirimea metaforei. Descrierile de natură, că sunt surprinse ziua în amiaza mare sau în  miez de  noapte, sunt de un echilibru interior desăvârşit.

În concluzie fie spus, CULDUŞII reconstituie şi reproiectează un univers rural tulburător, o lume în fierbere, în care tensiunea socială atinsese un voltaj greu de măsurat şi, pe măsura trecerii timpului, imposibil de controlat. Registrul lexical al romanului, arsenalul stilistic, verva dialogului, consideraţiile de ordin moral, etnic, religios sau de bunăcuviinţă, toate sunt adaptate la rigorile impuse de legile nescrise ale lumii pe care o descrie, o exprimă, dar o şi reprimă.

Dr. Corina Bejan VAŞCA