"Dacă n-aş fi trăit această experienţă profesională, simt că n-aş fi putut scrie niciodată romanul CULDUŞII."
CBV: În ciclul de interviuri pe care îl preconizăm pe marginea romanului CULDUSII, ne propusesem chiar dintru început ca, pe lângă analiza aspectelor de tehnică a documentării şi teorie a literaturii, de compoziţie şi structură interioară, modalităţi la care ai recurs în procesul redactării cărţii, să ne oprim şi asupra unor procedee ceva mai concrete, arta portretului, a descrierii şi a dialogului fiind doar câteva dintre ele.
VI: La care, hai, să le adăugăm şi pe celelalte, cum ar fi: ironia, umorul, tehnica reconstituirii fidele a unor tipologii care au caracterizat diverse perioade la care se referă CULDUŞII şi, de ce nu, reînvierea limbajului de lemn, atât de prezent şi de definitoriu pentru un moment istoric dat. Mă refer, desigur, la acel limbaj devenit „celebru” prin agramatismele, confuziile semantice, sforăiturile patriotarde şi falseturile sale comico-caricaturale.
CBV:Adevărat. Dar, în acest interviu, eu aş vrea să discutăm, o altă faţetă a cărţii, una puţin mai delicată, mai provocatoare, dar şi mai de interes pentru cititor: cea a prezenţei instituţiilor statului comunist în carte, în primul rând, a miliţiei, securităţii şi justiţiei.
VI: Nimic împotrivă, din moment ce am considerat că trebuie să le includ, să le integrez în acel tot politico-economic şi juridico-social al vremii, pe care îmi propusesem să-l reconstitui în toată complexitatea sa interactivă, cât mai obiectiv, cât mai fidel, mai realist.
CBV: Promiteai încă din primul dintre interviurile noastre anterioare că la proxima ocazie, vei veni cu argumente, dovezi concrete şi detalii referitoare la atitudinea securităţii, la comportamentul acesteia în diferitele etape ale existenţei sale, la implicarea sau, după caz, neimplicarea ei în exercitarea unui control cerut de factorul politic intern, sau, după cum bine se ştie, până la un moment dat, impus şi coordonat de consilieri veniţi de afară. A rămas valabilă promisiunea?
VI: Absolut. Pentru că sunt lucruri verificabile, realităţi trăite, care ne privesc pe toţi şi care, după părerea multora, trebuie transparentizate. De fapt, tocmai acest lucru l-am urmărit şi eu, rezervând în economia de ansamblu a cărţii suficiente pagini activităţii şi intervenţiei acestei instituţii în diferite etape ale existenţei sale. Astfel, etapa de început, cea a consilierilor de import, reprezentată în carte prin ofiţeri ca Anatolie Hainu, Ambrozie Caraliu sau Semion Semionovici Liliakov, perioadă deosebit de dură, represivă şi regretabilă în însăşi esenţa ei, a fost creionată atent, cât mai obiectiv şi mai documentat posibil, după părerea mea, cu detaşare, fără patimă, deloc părtinitor, dar şi fără menajamente, la rece. Cu bune, cu mai puţin bune, dar mai ales, cu rele. Cât despre perioada anilor '70, etapă nouă, distinctă, în care apare în roman figura maiorului Trâmbiţaş, după cum lesne se poate vedea la o simplă lectură, se caracterizează singură printr-o majoră schimbare de comportament, printr-un ton calm şi civilizat în raporturile cu cetăţeanul, atitudine rezultată clar din intervenţiile profesionale ale ofiţerului în cauză. Dar, ca să încheiem etapizarea, ar trebui să menţionez şi o alta, a anilor '80, cea pe care romanul o rezervă maiorului Tufiş, ultima, de fapt, în care măsurile represiv-coercitive de odinioară fuseseră înlocuite, pe fond, de intervenţii preventive, materializate punctual prin acte specifice, de protecţie, de influenţare pozitivă sau de atenţionare, după caz. Sigur, să nu fiu înţeles greşit, abuzuri, excese, exagerări şi încălcări ale drepturilor elementare au existat tot timpul, ca de altfel peste tot, dar frecvenţa şi amploarea acestora nu se poate compara cu cele ce s-au petrecut în preajma anilor '50.
CBV: Cred că este o etapizare corectă, deşi unii s-ar putea să aibă o altă opinie şi e dreptul lor să şi-o susţină. Totuşi, revenind la carte, tu de ce ai simţit nevoia de a face aceste referiri şi reveniri succesive la prezenţa instituţiei de care vorbim, la activitatea şi acţiunile oamenilor ei?
VI: simplu. Din dorinţa de a pune şi eu, prin tipărirea şi difuzarea acestei cărţi, o cărămidă la restabilirea adevărului, dar mai ales, pentru a contracara exagerările şi fabulaţiile care circulau din belşug peste tot. Cele mai multe, aiurea şi de tot felul. Dar şi pentru că e deja timpul să se schimbe percepţia publică referitoare la acest fel de structuri. Să fie privite cu alţi ochi şi evaluate prin prisma contextului politic intern şi extern de atunci. Sigur, şi revin la ce spuneam anterior, securitatea a fost o instituţie care, într-o anume perioadă – o spun cu părere de rău, te rog să reţii – fusese implicată mai mult decât trebuia. A fost turată după model extern şi turată a rămas până la plecarea acestor factori decizionali acolo de unde au venit. Dar, ca să-mi reiau ideea cu exagerările, ţi-aş aduce aminte că în anii ce au urmat momentului decembrie '89, până şi cei mai înalţi demnitari comunişti se lamentau că, într-un fel sau altul, într-o situaţie sau alta, au fost urmăriţi şi chiar deveniseră victimele acţiunilor securităţii. Să fim serioşi! Nouă, românilor, indiferent că eram membri sau nemembri de partid, timp de peste două decenii, ni s-a fluturat pe sub nas arhicunoscuta lozincă cu creşterea continuă a rolului conducător al partidului în toate domeniile de activitate. Deci, ce să înţelegem de aici? Pe de o parte, partidul conducea şi hotăra de unul singur, iar pe de alta, securitatea, aflată sub acelaşi control de partid, îi lucra pe la colţuri?! Nu! Nici vorbă! În realitate, se încerca să se arunce pisica moartă în curtea vecinului. Şi, din păcate, în bună parte s-a reuşit. Aşadar, e bine ca aceste lucruri să le spunem deschis, pentru că, aşa cum ziceam, ar cam fi timpul să se cunoască adevărul, chiar dacă unii încă mai refuză să-l accepte, iar altora, din varii motive, nu le convine. Ca atare, am făcut-o pe larg în roman, o fac şi acum, dar voi proceda altfel decât în carte, unde evoluţia evenimentelor descrise, acţiunea în sine, impuneau un anume fir cronologic. Acum şi aici, în acest interviu, dimpotrivă, aş vrea să încep cu sfârşitul. Şi asta, din câteva motive. Întâi, pentru că aştepţi un răspuns, o explicaţie, la o mai veche întrebare a ta, cea referitoare la refuzul securităţii de a interveni, de a se implica în reprimarea evenimentelor ce au avut loc în decembrie 1989. În al doilea rând, şi asta mă priveşte direct şi personal, ca unul care am trăit şi cunoscut din interior acele momente, simt nevoia să revin, să insist şi să reamintesc tuturor celor care încercaseră sau încă mai încearcă să ne acuze ori numai să ne arate cu degetul celebra replică a lui Gorbi, rostită într-un moment tensionat, dar de maximă sinceritate: „ne place, nu ne place, acesta este, tovarăşi, crudul adevăr”.
CBV: Deci, tu susţii în continuare că a existat şi circula în acele zile de decembrie un ordin tacit, potrivit căruia întregul efectiv al instituţiei trebuia să rămână consemnat în unităţi, chiar înainte de a se şti de intenţia de fugă a Ceauşeştilor?
VI: Categoric! Din momentul în care populaţia a ieşit în stradă, iar lucrurile au început să scape de sub control, nimeni n-a mai avut voie să părăsească unitatea. Ba, mai mult, ordinul prevedea expres ca armamentul cadrelor să fie verificat şi inventariat pe bază de proces verbal. Să fie apoi încuiat şi sigilat în spaţiile anume destinate, sub pază permanentă.
CBV: Se va şti vreodată cine a fost emitentul unui asemenea ordin?
VI: Se ştie, sigur că se ştie. Şi s-a ştiut chiar şi în toiul evenimentelor, dar, ulterior, a fost trecut premeditat cu vederea.
CBV: Ne gândim la una şi aceeaşi persoană?
VI: Cred că da! La domnul general Iulian Vlad, şeful Departamentului din vremea respectivă.
CBV: Ce crezi că l-a determinat să ia o asemenea hotărâre, în condiţiile de atunci, deosebit de riscantă pentru domnia sa, vreau să zic în situaţia în care, prin reducere la absurd, Ceauşescu ar fi reuşit să restabilească situaţia şi să rămână la putere?
VI: Un lucru foarte simplu. În stradă nu se striga „Jos România!” ci „Jos dictatorul!”. Se scanda „libertate”, „unitate” şi multe, foarte multe lozinci de acest fel. Deci, ţara, siguranţa ei naţională, mai exact, nu erau în pericol. Dimpotrivă, ţara era în stradă, unde-şi cerea drepturile şi îşi exprima voinţa.
CBV: Acum, la peste douăzeci de ani, care crezi că a fost efectul unui astfel de ordin?
VI: Un efect multiplu, dar în primul rând acela că a preîntâmpinat declanşarea unor confruntări sângeroase şi absurde, de genul celor la care am asistat în lumea arabă, unde, unele dintre instituţii au rămas fidele liderilor contestaţi de propriile lor popoare. A se vedea Egiptul, Libia, iar ceva mai recent, Siria. Apoi, a dejucat scenariile unor forţe externe interesate în destabilizarea României, în declanşarea unor conflicte fratricide ori între instituţiile noastre de atunci.
CBV: Să înţeleg că totuşi au existat asemenea scenarii, asemenea prezenţe, ca să nu le zicem „agenturi”?
VI: Corina! Întotdeauna există „binevoitori”. Şi nu în ultimul rând a grăbit tranşarea situaţiei, mai exact, plecarea cuplului Ceauşescu, pentru că, de fapt, acest lucru se dorea. Deci, în concluzie şi cât mai la vedere spus, acesta a fost rolul şi comportamentul securităţii în derularea evenimentelor din decembrie ’89 Acesta e”crudul adevăr”, dacă tot veni vorba de replica lui Gorbaciov.
CBV: Crezi că domnul general Iulian Vlad avea în vedere şi considera ca posibil un astfel de deznodământ?
VI: E prea deştept şi era mult prea bine informat ca să nu-şi fi dat seama că soarta Ceauşeştilor era pecetluită, că deveniseră un factor de frână în calea transformărilor politice şi de sistem ce se declanşaseră deja în Europa Centrală şi de Est. Acum, ca să finalizez răspunsul la întrebarea ta, aş mai zice doar atât: a fost omul potrivit, la locul potrivit, în momentul potrivit, dar aşa cum de foarte multe ori se întâmplă, în loc să i se recunoască gestul, curajul şi riscurile pe care singur şi în mod conştient şi le-a asumat, a fost arestat, anchetat şi târât prin procese.
CBV: Dar acum? Acum, ce face?
VI: A rămas acelaşi om superior. De fapt, cel care a fost dintotdeauna: modest, discret, retras. Trăieşte simplu şi se mulţumeşte cu puţin.
CBV: Probabil îşi scrie memoriile.
VI: Ar fi nemaipomenit, dar nu prea cred, deşi în cazul unor personalităţi de talia domniei sale, nu prea poţi şti ce gândesc niciodată.
CBV: După părerea mea, ar trebui insistat. Ar trebui îndemnat şi sprijinit. Publică atâţia chemaţi şi nechemaţi. E o adevărată invazie de memorialişti pe piaţa cărţii. Domnia sa, care, într-adevăr, ar avea ce spune, de ce n-ar face-o?
VI: Pentru că de multe ori, tăcerea spune mai mult, mai explicit şi mai convingător decât tomuri întregi de presupuneri şi de speculaţii.
CBV: Da, dar „ când oamenii vor tăcea, pietrele vor vorbi”, zice cronicarul, parafrazându-l pe Luca, evanghelistul.
VI: E logic şi corect ce spui tu, numai că, de regulă, oameni de asemenea calibru se retrag într-o lume a lor, într-o lume care este numai a lor.
CBV: L-ai cunoscut personal?
VI: Dacă l-am cunoscut e un fel de a spune. Oricum, e prea mult spus. Asemenea oameni nu pot fi cunoscuţi îndeajuns niciodată. Probabil, şi pentru că nu prea vorbesc şi se vorbeşte şi mai puţin despre ei. Apar alţii care ţin neapărat să se bage în seamă. În schimb, l-am auzit vorbind.
CBV: Şi ce impresie producea asupra celor cărora li se adresa?
IV: Îi captiva pur şi simplu. Era un orator desăvârşit. Ca auditor, nu ştiai ce să faci. Să asculţi sau să notezi ce spune. Dar mai ales, cum spune. Ce să zic?! E un om cum ar fi bine să fie cât mai mulţi în ţara asta.
CBV: Ce profesie, mai exact, ce pregătire, ce specialitate are la bază?
VI: Filolog şi jurist. Un filolog la care nu ştiai ce să admiri mai întâi: cultul adevărului şi plăcerea lucrului bine făcut, eleganţa gestului şi acurateţea stilului sau arta de a vorbi documentat, sintetic şi frumos. Că aşa stau lucrurile, există nenumărate dovezi şi documente de arhivă sau se poate veni cu destule alte exemple.
CBV: Ai măcar unul la îndemână cu care să-i convingi pe cititorii noştri?
VI: Am. Şi încă unul foarte concludent. Este vorba despre o amplă şi edificatoare rezoluţie, pe care domnul general Iulian Vlad o pune pe un material întocmit şi prezentat de şefii a două unităţi centrale. Documentul în cauză, datat 13.04.1984, se referea la un mare poet al anilor '80, al cărui nume, din respect pentru memoria sa, dă-mi voie să nu-l pronunţ. Dar, pentru o mai bună edificare, hai, să-l reproducem, ca să vedem exact ce spune rezoluţia, documentul despre care vorbim:
„În asemenea cazuri, care au particularităţi deosebite, măsurile informativ-operative de securitate trebuie concepute într-o manieră aparte, datele şi informaţiile deţinute necesitând o analiză şi o interpretare multilaterală şi profundă. Aşa cum aţi evidenţiat, poetul în cauză are o operă şi o personalitate recunoscută în cultura noastră contemporană, ceea ce obligă la multă adâncire în conceperea măsurilor operative propuse. Orice acţiune pripită, orice măsură simţită de cel în cauză, poate avea implicaţii majore în sens negativ. Nu trebuie făcut nimic ce ar putea să-i sensibilizeze înclinaţiile contestatare, dacă, bineînţeles, le are.
De aceea, apreciez că este necesar să se vadă foarte îndeaproape fondul acţiunilor sale, sentimentele reale ce le nutreşte faţă de ţară, de istoria şi cultura românească, şi care sunt punctele de adevărată comuniune cu elementele ce le polarizează în jurul său. În aprecierea caracterului acţiunilor sale, să se folosească opiniile unor surse şi persoane de certă loialitate, buni specialişti în cultură, imparţiali în formularea punctului de vedere, în măsură să sesizeze ceea ce este incompatibil cu legile sau cu principiile noastre politice. Trebuie, de asemenea, văzut în mod exigent şi obiectiv ce probleme concrete anume ar putea pune cel în cauză pentru securitatea statului şi ce interese urmăreşte serviciul de spionaj în legătură cu el. Le poate furniza informaţii, despre ce, de unde, cum? Ar putea fi racolat şi manevrat să evolueze într-o direcţie contestatară? Are motive şi înclinaţii să accepte? De ce? Care este mobilul legăturilor sale cu cei suspecţi a fi cadre şi agenţi ai serviciilor de spionaj? În ce anume îl stimulează şi îi dau satisfacţie?
Cele ce le raportaţi în nota alăturată, nu au o bază prea solidă. Atitudinea de nemulţumire a fost semnalată pe timpul studiilor universitare, probabil în urmă cu circa douăzeci de ani. Contactele cu angajaţii postului de radio Europa Liberă au avut loc în urmă cu şaptesprezece ani, iar ceea ce a făcut în perioada stagiului de doctorantură în RFG, datează de peste 13 ani. Acum, pe baza unor asemenea elemente, este greu de formulat o concluzie obiectivă. În primul rând, documentaţi-vă, cu discreţie şi tact, asupra fondului lucrurilor. Identificaţi personalităţi ale vieţii culturale, de mare marcă şi prestigiu, care pot să aibă o influenţă pozitivă asupra sa. Penetraţi cu surse de valoare şi de certă loialitate în anturaj şi încercaţi nu o destrămare, care să ducă la deconspirare sau suspiciuni, ci, mai întâi, la un temeinic control, câştigarea şi apropierea poetului şi dirijarea sa spre ţeluri utile.
Nu interveniţi, nici sub acoperirea unor foruri competente, cu măsuri administrative de natură să accentueze evoluţia negativă a cazului şi care să ducă la împlinirea chiar a ceea ce poate se scontează din exterior, dacă pe fond există ceva, fiindcă până acum nu aţi stabilit nimic concret. Organizaţi temeinic conlucrarea între unităţile dumneavoastră şi întotdeauna să se acţioneze numai pe baza unui punct de vedere comun. În general, se impune ca, în ceea ce priveşte activitatea în rândul persoanelor din aceste categorii, să existe o mai bună conlucrare între contraspionaj şi aparatul de informaţii interne şi să nu se acţioneze fără o coordonare riguroasă a măsurilor”.
semnat: general locotenent Iulian Vlad
Corina! Documentul are, mai bine zis avea atunci, caracter strict secret. Deci, era un document de lucru, cu circuit restrâns, chiar foarte limitat. Dar, ceea ce am vrut să subliniez venind cu acest exemplu este cu totul altceva şi anume să scot în evidenţă diferenţa de abordare şi de evaluare la acea dată a unei situaţii, comparativ cu practicile specifice altor perioade, le-aş zice revolute, de început.
CBV: Interesant. O fi simţit în acel moment că rezoluţia în cauză va fi publică odată şi-odată, că va fi cunoscută de multă lume şi comentată de specialişti şi de istorici. . O fi avut o premoniţie, ar zice alţii, dacă ar citi-o.
VI: Ar zice, dar n-ar avea dreptate. Nu, pentru că nu acesta e adevărul. Nu, pentru că acesta era modul obişnuit de lucru la vremea respectivă. Aşa se gândea şi se acţiona în primul rând la nivelul actului decizional, dar şi pe ierarhie în jos, la eşaloanele inferioare, unde se imprima metodic şi continuu spiritul de autoexigenţă, de corectitudine şi responsabilizare, de profesionalizare, dacă vrei.
CBV: Întrucât ne apropiem de sfârşitul interviului, aş mai avea două sau cel mult trei întrebări punctuale. Prima. Ce-mi poţi spune despre teoria aşa-zisei regrupări a securităţii de după '89, cu scopul de a monopoliza şi a ţine în chingi economia naţională?
VI: E o mare diversiune. Şi încă una ordinară. Marea majoritate a celor ce au lucrat în fosta instituţie sunt persoane trecute de şaptezeci de ani, iar unii nici nu mai sunt. Şi-apoi, la vârsta asta, nu mai are nimeni nici chef şi nici resurse fizice pentru un astfel de demers. C-or fi câteva excepţii, tot ce se poate, dar asta nu schimbă cu nimic datele problemei.
CBV: Într-un răspuns cât mai succint posibil, care sunt, după părerea ta, părţile slabe, dar şi cele bune ale fostei securităţi, luminile şi umbrele ei, ca să fim în ton cu revista Vitralii?
VI: Să-ncep cu cele slabe. Probabil, uşurinţa şi lipsa de discernământ cu care au fost acceptate şi executate ordinele, orientările şi dispoziţiile venite din partea unor şefi gen Nicolski ori a consilierilor cu care acesta conlucra; nivelul de cultură foarte scăzut şi pregătirea precară a cadrelor din perioada de început; excesiva lor îndoctrinare politico-ideologică şi nu în ultimul rând, criteriile contraproductive în selecţia şi promovarea lor.
CBV: Dar părţile bune?
VI: Capacitatea de a se reforma din mers, de a se reorienta şi de a se dezice de ceea ce a fost rău, greşit şi antinaţional. Preocuparea de a selecta cadre tinere, capabile, cu studii superioare şi cu altă percepţie asupra muncii din acest sector de activitate.
CBV: Şi acum, o ultimă întrebare care, de fapt, e mai degrabă o curiozitate.
VI: S-o auzim!
CBV: Cum s-a împăcat formaţia ta filologico-literară, prin definiţie mai libertină, cu atmosfera de cazarmă, cu spiritul cazon dintr-o unitate militară?
VI: Tocmai că n-a fost vorba nici de spirit cazon şi nici de atmosferă de cazarmă. În schimb, ordine şi disciplină a fost. La fel, punctualitate, corectitudine şi reflexul de a face ceea ce trebuie, cum trebuie, întocmai şi la termen, ca să folosesc totuşi o sintagmă preluată din regulamentele militare. Dar, înainte de a pune punctul final, aş mai vrea să fac o mică completare, care e mai degrabă o confesiune literară, o mărturisire.
CBV: Zi-o!
VI: Dacă n-aş fi trăit această experienţă profesională, simt că n-aş fi putut scrie niciodată romanul CULDUŞII.
CBV: Cu certitudine. Sunt convinsă că, fără a fi cunoscut sistemul din interior, nu ai fi avut nici oportunitatea informării „la cald”şi nici curajul să abordezi atât de tranşant o epocă frământată şi încă controversată din multe puncte de vedere.
Interviul a fost publicat în ziarul on-line Arq.ro
