Valeriu ILICA

CBV: Domnule Valeriu Ilica, dacă în prima parte a interviului nostru, cel din luna iulie ac, ne-am referit în principal la o prezentare de ansamblu a cărţii, a contextului în care a fost scrisă şi lansată pe piaţă, de această dată, aş vrea să ne oprim la câteva probleme de arhitectură compoziţională, la modalităţile de creaţie, iar, în măsura în care spaţiul ne permite, şi la arta portretului, a peisajului ori a dialogului, multe dintre personajele romanului CULDUŞII fiind fie povestitori cu vocaţie, fie simpli interlocutori de ocazie.

VI: Da, da! Cum ar fi de exemplu acele babe ocoşe, a toate ştiutoare, bine informate, de altfel, neobosite şi vivace.

CBV: Sau Silvan şi Dodeş, bărdaşii Văii Crişului, din secolul trecut, doi mucaliţi simpatici, nedespărţiţi şi veşnic puşi pe şotii.

VI: Dar, să începem, aşa cum ai propus, cu începutul. Romanul a fost gândit şi construit în trei părţi. Fiecare parte corespunde unei anumite perioade istorice şi are un număr mai mare sau mai mic de capitole, în total fiind treizeci şi şase. Fiecare capitol, la rândul său, are un titlu care sintetizează cât mai sugestiv posibil subiectul, conţinutul fragmentului respectiv. Ţin să subliniez că, deşi acestea formează un tot bine structurat, cu puţină bunăvoinţă, fiecare dintre ele poate fi perceput ca o schiţă, ca o poveste sau ca o nuvelă de sine stătătoare. Asta, în ciuda faptului că multe dintre personajele cărţii, îndeosebi cele mai importante, tranzitează de la un capitol la altul odată cu evoluţia acţiunii.

CBV: Apropo de personaje. Care este în viziunea ta personajul principal din CULDUŞII?

VI: Demnitatea ţăranului român este personajul principal al acestei cărţi. O spun tranşant, fără rezerve şi în deplină cunoştinţă de cauză, convins fiind că toţi cei care-l cunosc şi au gustat măcar câte puţin din farmecul amar şi plin de încercări al vieţii de la ţară îmi vor da dreptate.

CBV: Am înţeles. Cu personajul principal, m-ai lămurit! Dar cel mai bine realizat artistic? Evident, din punctul tău de vedere.

VI: Aici e greu de spus, pentru că sunt mai multe. Normal ar fi să-l pun în capul listei pe Adam Moşoiu. Totuşi, voi începe cu Ilie Porâmbu, „un ţăran neaoş, destoinic şi cu stare, sprinten la minte şi chipeş la figură, un paltin de om, cu păr castaniu, ochi pătrunzători şi mustăcioară hoaţă”. Este viitorul partizan, care, orbit de mitul salvaţionist al venirii americanilor, (ca atâţia alţii, de altfel) ia calea codrilor, sfârşind în chip tragic, nefericit. La fel de bine conturată mi se pare figura fiicei sale, Angela – fata cu nume de înger – care pătimeşte nemeritat, alături de tatăl său. Dar nu pot să-l omit nici pe preotul satului, părintele Manasie Tripon, acel „ preot cu vocaţie de mentor şi temperament de luptător, cu glas de voievod şi elocinţă de magistrat – un spirit neliniştit şi pătrunzător, un om ales, cu o viaţă duhovnicească aparte, în fine, un apostol preacucernic, intolerant la rele şi păcat, cu dragoste de semeni şi suflet frumos, de baladă”. Scuzată să-mi fie lipsa de modestie, dar îmi place să cred că Manasie Tripon este cea mai luminoasă figură de preot ortodox din literatura română. Iar dacă totuşi exagerez sau greşesc, ai scuzele mele de rigoare.

CBV: La o lectură atentă, se poate vedea că la nivel de ansamblu, în roman există o anume ciclicitate. Aşa de exemplu, fiecare dintre cele trei părţi se termină cu o moarte, cu o înmormântare. Mai precis, prima parte se încheie cu decesul şi înmormântarea chivuţei Pipiriga – deportata de la Bug şi Tighina. A doua, cu moartea frumoasei şi nefericitei Angela, iar în final de tot, cu cea a lui Adam Moşoiu, personajul – simbol, întruchipare a ţăranului harnic, omenos şi gospodar dintotdeauna. Este o întâmplare, o simplă coincidenţă sau este vorba de un mesaj, de ceva gândit din timp şi construit cu premeditare?

VI: Corina! Nimic nu este întâmplător. Nu, pentru că până şi moartea face parte din viaţă. Iar când afirm acest lucru, îmi vin în minte celebrele versuri ale germanului Rilke:
„Suntem ai morţii cu râsul în gură,/ moartea ne are peste măsură.”

CBV: Sau ale lui Lermontov, din Demonul, dacă tot veni vorba:
„Ce-s oamenii? Ce-i viaţa lor? Au fost, vor fi, se nasc şi mor.”
Din câte ştiu, dar mai ales din ce mi-ai confirmat şi tu, romanul, pe lângă mesajele de apreciere, a stârnit şi unele comentarii dezaprobatoare, în sensul că ar desfiinţa sau ar trece intenţionat sub tăcere ceea ce s-a realizat în perioada pe care o abordează şi o reconstituie CULDUŞII.

VI: Fals! Din capul locului, fals!! Sunt cel puţin două personaje importante – Culiţă (vol.2, pag.339-340) şi Mesalina (vol.2, pag.379) – care recunosc şi subliniază repetat şi răspicat că ar fi rămas la coada vacii, că nici nu s-ar fi putut gândi la facultate sau la alte studii, dacă n-ar fi venit comuniştii la putere. La fel, profesorul Bogatu, deşi este fiu de chiabur, recunoaşte că, pe lângă multele erori, perioada de care vorbim a înregistrat progrese notabile pe toate planurile, că s-au construit lucruri frumoase, importante, utile, în folosul celor mulţi, obiective care să dureze. Alfabetizarea, iar mai apoi, consolidarea învăţământului românesc de toate gradele erau adesea subiecte de laudă şi de apreciere pentru cei trei. Dar şi pentru părintele Manasie Tripon. A se vedea vol.2, pag. 168. Corina! Că unele lucruri scârţâiau, erau absurde sau pe dos şi – în ciuda acestor evidenţe – continuau să fie preluate şi implementate mecanic, total anapoda, e foarte adevărat, dar carte se făcea! Să fim cinstiţi şi s-o recunoaştem. Aşadar, ce-a fost a fost! Şi asta n-o pun, n-am pus-o şi n-o va pune nimeni la îndoială. Ba, mai mult, ca s-o clarificăm pe deplin şi până la capăt, chiar şi foştii partizani, cu ocazia acelei întâlniri discrete şi comemorative de la Moara lui Ţighertu recunosc o serie întreagă de realizări, deşi au mari îndoieli dacă în România acelor ani a existat cu adevărat comunism sau numai un soi de dictatură(vol.2, pag.456-457). Am spus-o şi eu în carte sau am pus în gura unor personaje toate acestea, pentru că sunt realităţi, realizări şi reuşite care meritau a fi consemnate. Le consider opera poporului român şi le susţin în continuare, dar, atât şi aşa cum am făcut-o, cred că ajunge. Ajunge, pentru că nu vreau şi nu mi-am propus să-mi transform romanul într-o neîntreruptă hăulită la adresa „celei mai drepte şi mai frumoase dintre lumi”. E bine, totuşi, să ne păstrăm decenţa. Să nu ne entuziasmăm din orice şi prea adesea. Şi să avem un simţ al măsurii. Acum, profitând de ocazie şi de context, aş vrea să mai clarific un aspect. Faptul că am scos de la naftalină greşeli evidente, că am înfierat excesul, slugărnicia, minciuna şi mitocănia, că am ironizat adesea falsa şi ridicola solemnitate a discursului politic ori patriotard, că am luat atitudine în faţa unor abuzuri şi silnicii sau am recurs la un ton categoric, evident, de condamnare a altor atrocităţi, este şi mai adevărat. Numai că trebuie să ştie cei pe care i-am iritat – din fericire, nesemnificativi ca număr şi ca expertiză literară, că am făcut-o doar pentru ca aceste practici să nu mai aibă loc. Să nu se mai repete. A fost un exerciţiu literar, un recurs la memorie, cu rol de semnal de alarmă. De ce? Pentru că uneori, aşa, din timp în timp, istoria ne joacă feste. Din această perspectivă privită, aceeaşi istorie ne urmăreşte şi ne aparţine. Iar lecţia ei, chiar dacă-i amară, vrem, nu vrem, trebuie învăţată. Şi când afirm acest lucru, îmi vin în minte şi subscriu la vorbele lui Gorbi spuse într-un moment tensionat, dar de maximă sinceritate:
„ Ne place, nu ne place, acesta e, tovarăşi, crudul adevăr!”
Sigur, CULDUŞII abordează o perioadă foarte complicată, contondentă, în mare parte, impregnată cu o ideologie de împrumut, unde conflictul şi lupta de clasă erau la ordinea zilei. Hălăduiau în devălmăşie, ca la ele acasă. Or, ceea ce am vrut eu să sugerez, şi mă bucur că foarte mulţi dintre cititorii mei au sesizat, este faptul că a fi conflictual este cel mai simplu, dar şi cel mai păgubos şi mai primitiv lucru. E un mod de a fi, pe care e bine să-l decopertăm şi să-l respingem. Dar, asta depinde numai de noi.

CBV: E simplu şi uşor de zis acum, dar, poate, atunci, în condiţiile date, nu se putea altfel. Vreau să zic, fără supunere totală şi necondiţionată, fără compromisuri.

VI: De acord cu tine. Numai că în viaţă poţi face compromisuri şi fără a te compromite.

CBV: Şi apoi, ştii cum e cu lucrurile pe care nu poţi să le schimbi?

VI: Ştiu. Sigur că ştiu. Trebuie să le accepţi.

CBV: Ei, vezi?! Tot aşa o fi fost şi cu comunismul de import.

VI: Mda. Până la urmă, românii l-au acceptat. Numai că marea majoritate a făcut-o din disperare, nu din convingere, cum s-a acreditat oficial.

CBV: E foarte adevărat, dar cu toate acestea, citind printre rândurile cărţii, am sesizat cum transpare totuşi un fel de speranţă, un optimism, e adevărat, ponderat, dar optimism.

VI: Da. Pentru că în subconştientul său, ţăranul român este un optimist. Un optimist prin definiţie. Poate nici n-ar fi rezistat altfel vicisitudinilor ce s-au abătut în timp asupra sa, dacă ar fi avut o altă stare de spirit. În ce mă priveşte, îl înţeleg perfect şi continui să cred că, indiferent de împrejurări, voinţa de a răzbi şi optimismul trebuie să-l caracterizeze, pentru că mare este „puterea celor fără de putere”, vorba lui Havel.

CBV: Ne propusesem, chiar din capul locului, să abordăm şi alte procedee artistice, la care ai recurs în CULDUŞII, tehnica teleobiectivului în realizarea portretului fiind una dintre ele.

VI: Sigur. Portretul, trebuie s-o recunosc deschis, a fost o preocupare majoră şi constantă, aş zice până la obsesie, şi asta dintr-un singur motiv. Mă ambiţionasem să fac o asemenea prezentare personajului, încât cititorul, cu un minim efort, să şi-l imagineze, să şi-l apropie, să-l vadă înaintea sa şi chiar să discute cu el. Prin portretul pe care i l-am făcut, am vrut ca personajul să fie cât mai viu şi mai autentic, cât mai personalizat. Dar, pentru a autentifica ce spun, vreau să vin cu două exemple. Aşa, bunăoară, portretul bătrânei vrăjitoare Mandula parcă este coborât dintr-un film de groază pentru copii răi, pentru copii care nu vor să-şi mănânce păpica sa u nu vor să se culce la amiază:

„Mătuşa Mandula era o babă gâbă, ştirbă, slabă şi pe deasupra surdă, cu unghii netăiate şi nasul de piparcă. Era atâta de urâtă, că de la o vreme, nici nu se mai uita în oglindă. Doamne, pocită muiere, v-o spun de pe-acuma! De închidea ochii, jurai că-i moartă. Locuia singură, într-o casă mică şi veche, acoperită cu paie, chiar sub deal, la margine de sat. În ultima vreme, fusese cam bolnavă.”

Dacă în cazul portretului vrăjitoarei, atenţia cade asupra aspectului său fizic, în cel al altora, accentul e pus, în principal, pe ţinuta vestimentară. Brânduşa Roşianului sau Unchiul Piţu, geambaşul din capitolul Nunta, pot fi oricând un exemplu la îndemână. Dar, să ne limităm doar la acesta din urmă:

„Era îmbrăcat în cămaşă albă, laibăr vânăt, pantaloni priceşi, de stofă, iar în picioare, obiceiul casei, o pereche de cizme negre, ’nalte, ce-i drept, cam ponosite, dar cizme. Avea o pălărie hoaţă, de canapăr, cu boruri mari şi panglică lată. Neagră şi ea, şi cu o floare în dreapta, îl prindea foarte bine. O purta ca feciorii, dată pe spate şi uşor într-o parte. În schimb, mustaţa, dintr-o scăpare nepermisă, fusese lăsată să-i crească necontrolat şi cam mare. Groasă, ţeapănă şi ţepoasă până nu demult, îi atârna acum pleoştită şi-n cârlionţi, a la Taras Bulba.”

Alteori, fizicul personajului se completează reciproc cu vestimentaţia, ca în cazul tovarăşei Aglaia, soţia noului prim de la raion, „ o creolă din Piatra-Olt, potrivit de înaltă, bine clădită, totdeauna cu gust îmbrăcată, mai pe scurt, o doamnă frumoasă, care are tot ce-şi doreşte şi-i trebuie unei femei.”

CBV: Eu zic că ajunge cu portretul. Să trecem pentru o clipă la peisaj.

VI: Dintre multele peisaje descrise în roman, fie că sunt câmpuri arse de soarele torid sau păduri sub furtună, fie dimineţi cu rouă groasă sau nopţi cu ori fără lună, mă voi referi doar la unul. O fac, pentru valenţele sale cu totul aparte şi anume acelea de peisaj nocturn, spiritualizat până la sacralizare:

„E noaptea Învierii, o noapte solemnă, senină şi caldă. Toată suflarea comunei stă şi priveghează în jurul focului din grădina micuţei biserici de lemn. Înalte, dezlănţuite şi roşii, flăcările dansau, dogoreau şi se unduiau bezmetic, ca-ntr-un sfâşietor sfârşit de chin şi de apocalipsă. Ardea o lume rea, intrată în derivă, în care murise ultimul licăr de speranţă şi-n care nu reînviase încă noul semn de slavă şi har dumnezeiesc. Peste tot domnea o linişte adâncă şi grea ca aşteptarea. Vămile văzduhului se deschiseseră deplin. Gândul călătorea departe, cădelniţând tăcere. Undeva, la limita dintre hotar şi nehotar, Omul se depăşea pe sine: purificat, mai bun, cu moartea PRE MOARTE CĂLCÂND. Însăşi lumina lunii, mai albă-n astă noapte, se-nfiora sfioasă şi tremura-n înalturi, ca tremurul genelor unei copile.”

CBV: În ceea ce priveşte dialogul, aş face observaţia că e strâns legat de umor, un umor sănătos, robust, care străbate ca un fir roşu paginile cărţii, de la un capăt la altul.

VI: Bună observaţia. E un dialog viu, care se completează cu un umor energizant, atât de specific românului, felului său de a fi.

CBV: Dar şi limbii române.

VI: Fără îndoială. Sporovăiala, gluma bine spusă, ironia, snoava, poanta la timp şi în locul potrivit plasată, umorul, în general, toate la un loc sunt în firea limbii române. Românul le gustă, le savurează şi simte că sună bine. Şi-nclin să-i dau dreptate. Ba, chiar aş îndrăzni să spun că sunt mai suculente şi cu mult mai mult haz decât la alte popoare sau când sunt spuse în alte limbi. Tocmai de aceea le-am promovat cu atâta dărnicie şi-n CULDUŞII.

CBV: Am citit cartea cu foarte mare atenţie, iar unele pasaje le-am recitit. În toate cele peste 1100 de pagini, n-am găsit nici un reproş adus ţăranului. Ţăranului adevărat, subliniez; în fine, omului statornic şi simplu de la ţară. De aceea, mă-ntreb şi te-ntreb: chiar nu ai nimic să le fi reproşat?

VI: Ce să le reproşez? Le-au reproşat-o alţii, şi încă prea destul. Şi, apoi…ar fi o blasfemie. E ca şi când i-ai vorbi de rău pe morţi, deşi ţăranul român n-a murit. Adam Moşoiu doarme!

Interviul a fost publicat în ziarul on-line Arq.ro